Tu cum ai reactiona daca ai afla ca esti adoptat?

Crești alături de o familie care te iubește și te ajută, îți respecți și îți iubești parinții și tu la rândul tău pentru că au fost mereu alături de tine, pentru că ți-au dat atât cum au putut ei mai bine tot ceea ce ți-ai dorit și după aproape 27 de ani, mama ta aflată pe patul de moarte, răpusă de una dintre cele mai frecvente boli – nemilosul cancer, îți dezvăluie că nu ești copilul lor biologic. 

Asta este pe scurt povestea unui prieten care de curând și-a pierdut mama. Nu și-a pus niciodată întrebări, nu a luat în seamă faptul că asemănările fizice dintre el și cei pe care îi considera până de curând părinții biologici, erau aproape inexistente și a rămas șocat atunci când mama lui i-a dezvăluit adevărul. Motivul pentru care a făcut-o este firește acela de a nu pleca din lumea asta purtând în suflet povara faptului că atâția ani i-a ascuns unicului sau fiu adevărul. 

Eu când am aflat povestea am făcut la propriu ochii mari și în primă fază nu am crezut. Nu înțelegeam cum a reușit o întreagă familie de unchi, mătuși, veri, cumnați, nași să țină un secret atât de mare timp de atâta vreme.

Mă gândesc că dacă ar fi fost cazul meu s-ar fi aflat imediat. E greu de crezut că într-o familie să nu existe vreo mătușă cu gura mare sau vreo rudă mai certăreață care mânată de primul impuls să nu-i iasă pe gură adevărul.

În cazul lui nu s-a întâmplat așa și chiar e un lucru de admirat. El acum știe adevărul dar ceilalți nu știu că a aflat. Și nici nu are de gând să le spună pentru că se gândește, evident, că dacă ei vor ști că a aflat adevărul să nu fie tentați să îl trateze în vreun fel ca un mic outsider

Eu sinceră să fiu nu cred că s-ar întâmpla asta întrucât ei au fost în cei 26 de ani de-o discreție demnă de toata admirația, și nu văd de ce și-ar schimba atitudinea în vreun fel întrucât în atâta timp, de când el era un bebeluș de câteva zile, le-a intrat la suflet și l-au considerat întotdeauna un membru al familiei. 

 Și pentru că oricine în astfel de situații ar deveni curios, așa s-a întâmplat și cu prietenul meu care acum ar vrea să știe cine sunt părinții lui naturali. S-a gândit la diverse metode de a afla: la maternitatea unde s-a născut, să angajeze un detectiv particular dar, l-am întrebat cu toată seriozitatea și sinceritatea, de ce ar vrea să facă asta? Dacă ai lui părinți biologici n-au mișcat un deget să îl cunoască, de ce ar face-o el după 26 de ani?

Cu ce l-ar ajuta să știe cine au fost cei care aproape l-au abandonat într-o maternitate? El a răspuns că e curios în primul rând de materialul genetic: ce boli au avut părinții ca să știe și el la ce ar fi predispus.

O curiozitate oarecum justificată, zic eu. Sunt multe boli pe care genetic suntem predispuși să le dezvoltăm și noi și dacă le cunoaștem, ne putem lua din timp măsurile de precauție și ne putem feri măcar într-o mică măsură.

Voi ce ați face dacă ați afla într–o zi că părinții voștri nu sunt cei biologici? Ați începe să-i căutați? V-ați continua existența la fel ca până atunci fără să vă puneți întrebări? Ar schimba cu ceva atitudinea pe care o aveți acum față de familia voastră?

Related Post

54 Thoughts on Tu cum ai reactiona daca ai afla ca esti adoptat?

  1. Mie sincer mi s-ar parea destul de normal sa vrei sa iti cauti parintii. E vorba de curiozitatea aia tipica oricarui om si cred ca daca nu ai incerca sa ii gasesti, ai ramane toata viata intrebandu-te ce fac persoanele care ti-au dat viata, daca mai traiesc, sau cine stie, daca mai ai vreun frate sau vreo sora. Poate au incercat sa te gaseasca si n-au reusit; oricum ar fi, eu una i-as cauta, pentru ca as fi curioasa sa aflu din ce motive m-au abandonat, ipotetic vorbind.
    Dar in niciun caz nu as fi revoltata, sau mai stiu eu ce, pentru ca poate asa am dus o viata mult mai buna decat mi-ar fi putut ei oferi. 🙂

    1. Exact…si m-as gandi ca au avut ei motivele lor pentru care au hotarat sa ma dea. Dar la fel, as fi curioasa, daca mai am frati, cum sunt ei ca oameni si tot asa. Nu ar schimba cu nimic ceea ce simt pentru familia care m-au adoptat caci, vorba aia, mai parinti sunt cei care te cresc decat cei care-ti dau viata si te abandoneaza.

  2. Eu am aflat pe la 10-11 ani pentru ca mi-a spus mama de teama sa nu aflu de la cineva strain. Apoi au aflat si cei din familie ca stiu. Nici o secunda nu m-am simtit ca nefacand parte din familie si niciodata nu am fost tratata diferit, ci din contra.:) Nu pot sa zic ca m-a socat sa aflu sau ca ma deranjeaza intr-un fel. Pentru mine ei sunt parintii si familia mea si niciodata nimeni nu va schimba asta. Daca nu imi zicea mama, pun pariu ca nu aflam nici in ziua de azi pentru ca seman foarte mult cu tata. Cat despre parintii biologici, stiu cate ceva, dar nu ma intereseaza sa ii cunosc. Ea a avut motivele ei!!!

    1. Si nu ai fost niciodata curioasa sa ii cunosti mai indeaproape pe cei care ti-au dat viata?
      Stiu ca ei nu vor inlocui niciodata dragostea si sprijinul pe care le-ai primit in actualul camin, dar doar asa, sa stii cum sunt ei ca oameni…

    2. Scuze eu imi caut sora. Se numeste Roxana si e nascuta pe 16 aprilie in Bucuresti la spitalul Giulesti. Altceva nu stiu, dar o caut de multi ani. Ea ar trebui sa aiba anul acesta, in 2014 , 40 de ani, iar eu 37. Sigur nu stie de existenta mea. Mi ar placea sa o cunosc asa ca scriu la toate persoanele care se numesc Roxana Mihaela. Imi cer scuze si daca se poate astept un raspuns. Multumesc pt timpul acordat!

  3. E greu sa descoperi asa ceva dar nu iti poti judeca parintii biologici pana nu stii ce s-a intamplat. Nu exista doar posibilitatea sa il fi abandonat … pot sa fie morti, pot sa nu aiba bani, poate mama era minora etc. Nu judeca inainte! Apoi … toata familia mea stie cine este tatal meu. La modul ca il cunosc si vorbesc cu el. Eu il am trecut cu liniuta in buletin si el nu stie ca eu exista. Mama i-a pus pe toti sa jure ca nu imi vor spune mie cine e si lui ca exist. Deci nu e unica familie in care tacerea e la rang inalt …

    1. Wow… nu stiam asta, Sabina. 🙁 Oricum, important e ca el a crescut ok alaturi de o familie care l-a iubit si care l-au considerat intotdeauna propriul lor copil.
      Si chiar ma surprinde in cel mai placut mod ca mai sunt familii discrete care stiu sa pastreze cu sfintenie un astfel de secret.

  4. Cam greu sa te imaginezi in postura asta, daca nu ti s-a intamplat “pe bune”.. cred ca trairile initiale general valabile sunt soc si confuzie, apoi depinde probabil de fiecare, ura, dezamagire, iertare (sau nu).. eu cred ca as fi tentata sa aflu cine-mi sunt parintii biologici, daca mai traiesc, de ce s-a ajuns la adoptie, etc..

  5. Curiozitatea m-ar impinge sa aflu si care sunt parintii naturali dar nu ar schimba cu nimic lucrurile. Ma rog daca aia naturali ar fi ceva milionari poate le-ar schimba :))

    Conteaza cine sunt eu ca om si cum m-am dezvoltat mai mult decat radacinile din care ma trag. Conteaza ce m-a invatat tatal meu in 35 de ani de viata decat sangele care curge in vine.

    1. Corect…pana la urma educatia si personalitatea ti-o formezi in cadrul familiei care te-a crescut. Evident, conteaza si mostenirea genetica dar intr-o mai mica masura.

  6. Eu am aflat ca sunt adoptata cand aveam 5 ani. Cum ai spus si tu , daca ai neamuri cu gura mare , n-ai cum sa nu afli … Eu nu am act de adoptie asa ca probabil as fi aflat la fel ca prietenul tau. In cazul meu sora mamei m-a luminat, care-mi spunea tot timpul “Tu nu esti neam cu noi” si “Nu-i mai zice mama ca nu e ma-ta ” . Normal ca am inceput sa plang si am intrebat-o pe mama,iar ea mi-a confirmat. Intre timp mi-a spus totul, ca m-a luat de la 4 zile, mi-a spus cine sunt “biologicii”, … Nici acum nu cred ca e adevarat:)), nu am simtit niciodata ca nu sunt a lor , avem o legatura puternica si simt ca alti parinti mai buni nu as fi putut avea. Pur si simplu m-au coplesit cu iubire si au facut totul pentru mine.Nu-mi doresc sa-i cunosc pe “biologici”, m-as simti prost :-s Nu am ce sa-i intreb si nu le reprosez nimic, ba chiar le multumesc ca m-au trimis parintilor mei . Fiecare om gandeste altfel, si prietenul tau daca vrea sa-i intalneasca , sa fie pregatit pentru orice, indiferenta , ranirea sentimentelor sale, sa nu fie dezamagit etc. fiindca in viata nu-i ca-n telenovele. Imi plac articolele tale si scuze ca m-am descarcat aici si-ti multumesc ca mi-ai adus aminte ce parinti minunati am 😀

    1. Eu iti multumesc maria ca ai avut curajul sa comentezi (ar trebui s-o faci mai des :P) si ma bucur din suflet pentru ca ai intrat intr-o familie minunata cu niste parinti care te iubesc si te respecta ca pe prorpiul lor copil. Pana la urma asta si esti si vei fi mereu: puiul lor drag. Parinti sunt cei care te cresc nu cei care te nasc. :*

  7. Nu stiu ce sa zic. Nu-s sigur in situatia prietenului tau. Oricum parintii sunt cei care se ocupa de tine, cei care te cresc. Nu stiu nici daca a fost o idee buna sa-i spuna adevarul, ca acum dupa cum scrii si tu are tot felul de framantari pe care era bine daca nu le avea.

    1. Da, nici eu nu i-as mai fi spus. Adica la 26 de ani e putin cam tarziu sa iti mai faci tot felul de ganduri, sa te gandesti ca ai trait o viata fara sa stii adevarul… pe de alta parte stii vorba aia, mai bine mai tarziu decat niciodata.

  8. Cunosc doua persoane adoptate. Una din ele a cam luat-o razna dupa ce a aflat la 17 ani. A avut probleme toata viata cu alcool, batai, divorturi, pierdere de joburi. Desi este un tip inteligent care arata bine. Mama lui era curva din cate stiu, s-au cunoscut, etc. Parintii adoptivi sunt oameni f cuminti si foarte bine situati material.
    A doua e o fata care e cuminte si a fost cuminte, numai ca nu se leaga de nici un tip. Si-a cautat mama intr-o vreme fara succes. Cam sufera de chestia asta dar e ok, zic eu, desi ar putea mai mult insa complexele o retin.
    Mai stiu un caz din auzite in care o fetita a fost atat de rea, fura, fugea de acasa, incat parintii adoptivi vor sa renunte la ea.
    Eu cred ca ar trebui ca amicul tau sa ia legatura cu organizatii si forumuri ale copiilor adoptati, sa nu faca acea cautae de unul singur, ca sa nu se simta prost. Si sa citeasca alte cazuri inaite de a cauta, ca sa stie la ce sa se astepte. De obicei oamenii ca au renuntat la copiii lor au fost in situatii grele de viata si poate nu au avut incotro. Si sa nu ia personal situatia lui, ci sa apeleze la sprijin institutional. Succes!

    1. Da, uite ca la asta nu m-am gandit sa ii sugerez, sa apeleze la sprijin institutional adica. Dar ma gandesc ca nu e prea… mare (in varsta)pentru a mai beneficia de el? Eu nu stiu cum merg treburile astea de asta intreb.

  9. Sper din suflet că n-aș căuta niște părinți biologici care m-au lăsat pe drumuri !!!
    Sau i-aș căuta numai ca să văd cu ce moștenire materială m-aș putea pricopsi, pentru că faza cu boli genetice e prea… fâs. Și dacă știi că au cancer sau diabet cu ce te aranjează?
    Avem și noi un copil adoptat în familie, are 5 ani, nu i-a spus nimeni nimic, dar uite că mi-am adus aminte că e adoptat pentru că ai adus tu asta în discuție, în rest e un copil de-al nostru.

    1. Eu cred ca mostenirea materiala ar fi ultimul lucru care m-ar interesa. As prefera sa mor de foame decat sa cersesc de la niste oameni care m-au abandonat cand as fi avut cel mai mare nevoie de ajutor.

  10. Licheaua care te-a abandonat nu e parinte. Parinte e ala care te creste, iti da o educatie, mancare si toate cele necesare.

  11. Mama intotdeauna a glumit pe subiectul asta, de fiecare data cand faceam vreo boroboata :)) Nu sunt in situatia de a fi adoptata, dar daca as fi, nu as incerca sa iau legatura cu familia care m-a abandonat. Ci as multumi Cerului in fiecare zi ca mi s-a dat sansa de a creste fericita intr-o familie iubitoare. Cred ca asta este cel mai important.

    1. Asta se gandeste si prietenul meu, ca putea sa creasca intr-o casa de copii, putea sa ajunga la 18 ani pe drumuri fara ajutor, pentru ca de abandonat parintii biologici tot l-ar fi abandonat, a avut insa norocul sa il adopete o familie iubitoare – a fost singurul lor copil, l-au iubit mult, l-au ajutat si cred ca asta conteaza cel mai mult.

  12. Fiecare familie are motivele ei, dar eu, daca ar fi sa adopt un copil, nu i-as ascunde. Mi se pare mult mai bine sa stii de mic, decat sa afli mai tarziu.
    Apoi eu cred ca parintii adevarati sunt cei care te cresc, te ajuta in viata, te iubesc.
    Daca mi s-ar intampla sa aflu asta nu cred ca ar schimba sentimentele fata de familia mea. Dar nici nu i-as judeca pe parintii biologici inainte sa aflu care au fost motivele care i-au determinat sa abandoneze un copil. Desi daca stau sa ma gandesc, indiferent care ar fi motivele, nu sunt tocmai justificate. Probabil i-as cauta! De curiozitate si tot as face-o! 🙂

    1. Da, dar eu ca parinte, daca as avea toate motivele din lume si intr-un final as decide ca cel mai intelept lucru ar fi sa-l abandonez, nu as putea trai linistita tot restul vietii si as incerca ca ulterior sa-l caut eu.

  13. As suferi si-n acelasi timp as fi si foarte fericita.
    As suferi ca ai mei nu-s 100% ai mei si as fi fericita ca am avut noroc sa ma creasca si sa se ocupe de mine, sa munceasca pentru mine si sa-mi ofere o educatie.

  14. Nu stiu sincer ce as face. Eu imi iubesc parintii foarte mult si daca ar fi asa ceva as prefera sa nu aflu. Daca as afla as incerca sa nu-mi judec parintii adevarati si sa nu ma gandesc prea mult la asta. De cautat i-as cauta, in functie de cineva mi-ar fi mama as decide daca sa intru in vorba cu ea sau nu!

    1. Eu cred ca nu as avea curajul ala nebunesc sa ma arat in fata parintilor biologici care m-au abandonat si nu s-au gandit sa ma caute, si sa le zic senina: “buna ziua, eu sunt fiica dumneavoastra”

  15. E greu să te pui într-o astfel de situație. Cred că fiecare om reacționează în felul lui. Întâmplarea face să am în cercul meu de prieteni mai multe persoane care au adoptat copii. Din experiența lor pot să spun că este mai bine să îi spui copilului că este înfiat la o vârstă mai fragedă. Trece mult mai ușor peste veste, poate că nici nu conștientizează foarte bine. Cei mai afectați sunt adolescenții. O problemă în plus alături de alte probleme specifice vârstei este prea mult.
    Până la urmă părinte este cel care te crește.

    1. Ai dreptate, Sonia. Eu daca as fi fost in locul mamei lui, chiar daca as fi stiut ca o sa mor, nu cred ca i-as mai fi spus… Chiar daca lucrul asta m-ar fi facut pe mine pe moment sa ma simt mai bine, mai usurata, dar m-as fi gandit de doua ori inainte de a-i spune.

  16. Acum dupa 17 ani de existenta probabil ca as fi putin suparat si as incerca sa inteleg de ce am fost parasit dar nu as regreta deoarece am parinti foarte ok si nu i-as da pe nimic din lume.

    1. Foarte frumos, Valentin ca esti mandru de parintii tai. Asa ar trebui sa fie toti copiii care au parte de o pereche de parinti intelegatori si iubitori.

  17. E de admirat si reactia lui in cazul acesta, pentru ca e constient ca parintii adoptivi l-au crescut ca si cum al fi al lor. La mine var-miu e adoptat si nu a stiut asta pana la 20 de ani. Cand s-a decis brusc sa renunte la o facultate pentru care ai lui investisera ani buni in pregatiri (arte plastice). Si atunci i-au spus. Si tot de atunci, nu ne mai recunoaste pe niciunul ca fiind parte din familia lui, decat daca are nevoie de noi. A fost dureros pentru toti, pentru ca toti l-am considerat parte din familie si nu ne-am gandit niciun moment sa il consideram outsider. S-a considerat singur asa si acum este un tip extrem de inteligent, singur si care munceste in job-uri de doi bani, spunandu-le celor care l-au crescut pe numele mici, si nicidecum mama si tata…Una peste alta, si la noi e ditai familia, si nu s-a aflat nimic. Tocmai pentru ca a fost considerat un membru al familiei de la inceput.
    Si ca sa-ti raspund la intrebare: si eu as fi curioasa, tot din cauza mostenirii genetice.

    1. Pfff, la 20 de ani inca esti un adolescent si de asta si varul tau a reactionat pe masura unuia. Nu degeaba la americani major devii la 21 de ani, caci practic abia atunci incepi sa gandesti cat de cat ca un om matur in devenire. La 20 de ani ai inca mintea plina de tumulturi adolescentine si esti tentat sa faci o sumedenie de alegeri gresite.
      Chiar imi pare rau pentru varul tau si sper ca odata cu varsta sa-si dea seama ca a gresit enorm fata de parintii lui adoptivi si de intreaga familie care l-a considerat intotdeauna unul de-al lor.

  18. din fericire seman cu tata, asa ca nu-mi pun problema asta… dar cand ma suparau ai mei atunci cand eram mic le ziceam ca nu-s a lor si ca m-au adoptat =)), minte de copil ce sa faci!?

    Nu stiu, am certitudinea ca-s a lu’ mami si a lui tati :-p

  19. Ai intrebat ce am face noi in aceeasi situatie! Asta m-a provocat caci…e un subiect delicat pentru mine si probabil as fi “fugit” fara sa las comentariu!

    Nu, nu sunt in aceeasi situatie, insa…e ceva tangential!
    “n-au mișcat un deget să îl cunoască, de ce ar face-o el după 26 de ani”
    Ideea asta se aplica la mine in legatura cu tatal meu biologic,; varsta mea e alta, o stii, cred, Ana!
    Eu nu fac nimic; pana in urma cu cativa ani nici prin gand nu mi-a trecut sa actionez in vreun fel; apoi…ceva (nu-mi amintesc ce film, ce situatie) m-a facut sa gandesc ca viata trece, ca nimeni nu intinereste si ca voi afla intr-o zi ca acest tata biologic al meu a murit! M-am intrebat daca atunci nu voi avea mustrari de constiinta ca n-am facut nimic pentru a-l cunoaste (sau macar de a-l intalni o data!), ca am fost lasa ori orgolioasa ori cu prea mult self preservation incat sa iau initativa in acest sens!
    Deocamdata stau si nu fac nimic! Din cand in cand (ca acum), ma framant!

    Tu ce-ai face in locul meu?:)

    Te imbratisez, Ana!
    Ilda
    Lavender Thoughts

    1. Sincer, eu daca as fi locul tau as face ce am facut intotdeauna: mi-as asculta instinctul. Eu sunt de parere ca mai degraba regreti ceea ce ai facut decat ce nu ai facut. Si daca as simti ca imi doresc sa imi cunosc tatal biologic, ca e un lucru pe care in viata asta trebuie sa-l implinesc, as face-o fara sa ma uit in urma. Fiecare om e diferit, poate unii l-ar cauta, altii nu, eu stiu insa ca daca as simti ca e un lucru care trebuie facut, l-as face fara ezitare.
      Te pup, ilduta. calde imbratisari >:D<

      1. Sa stii ca mi-ai dat un sfat intelept!
        Aveam nevoie de el…
        “mai degraba regreti ceea ce ai facut decat ce nu ai facut.”
        Ideea asta ma ajuta mult! Macar stiu ca ceea ce a depins de mine am facut, chiar daca ma expun! Sunt destul de “mare” incat sa depasesc orice durere care ar putea veni din asta!

        Ana…iti multumesc!:)

        The biggest hug!
        Ilda

  20. As fi curioasa sa aflu cine au fost/sunt parintii mei biologici dar nu ma simt in stare sa gestionez un astfel de moment al adevarului, a intalnirii cu parintii adevarati. Poate ca m-as intreba cum ar fi fost daca..nu cred ca este o reteta in cazuri din astea. Fiecare reactioneaza dupa cum e el, dupa personalitatea si educatia proprie. De aia unii ajung rau, altii ajung bine dupa aflarea unei astfel de vesti dupa cate am citit aici.

    1. Da, nici eu nu cred ca as face fata acum unei confruntari reale cu parintii bilogici. As mai lasa ceva timp sa treaca si nu m-as arunca sa iau nicio decizie pripita.

  21. nu stiu cum as reactiona , dar in prima faza nu cred ca as fi suparat pana la urma ei m-au crescut ceilalti probabil m-au abandonat pe la vreun colt de strada dar nu m-ar fi interesat pentru ca ei m-au educat ..ei au fost langa mine la bine si la greu deci ei sunt parintii mei . Treaba urata e ca sa fii mintit atata timp e urat , probabil asta este o chestie care la 18 ani ar trebui sa i-o spui copilului daca il iubesti …asta si daca ai puterea sa o zici .

  22. Până la urmă jos pălăria pentru băiatul ăsta care a demonstrat că are capul pe umeri și multă înțelepciune. Motive de supărare prea mari nu ar trebui să aibă. A primit iubire sinceră toți cei aproape 27 de ani. Nu se pune problema să crezi că de fapt te-au mințit cu totul și în toate. Practic altcineva în locul lui putea să aibă un mare regres și să treacă de cealaltă parte în care să dărâme tot ce a construit până acum. Oricum, impactul veștii rămâne.

    Eu m-am gândit fracțiuni scurte cum ar fi să mi se spună că sunt înfiat, dar au fost doar așa niște momente cretine. Semăn foarte mult cu tata deci nu ar avea cum :))

  23. Am aflat din intamplare, cand aveam vreo 5 ani, ca tata nu e tata. Dar cel putin am crescut stiind. Recunosc, au fost momente multe cand mi-as fi dorit sa nu fi stiut. Ar fi fost mai bine. Nu-mi cunosc tatal biologic, dar nici nu vreau sa stiu cine e. Sau ce face, unde e. Daca nu l-am interesat timp de 26 de ani, de ce sa sa ma intereseze pe mine ce viata are?

  24. Familia nu inseamna doar legaturi de sange. Eu am fost crescuta de tata doar, intre mine si cea care m-a nascut nu exista NIMIC. Ne-am vazut de vreo 5 ori in 34 de ani, nu a interesat-o niciodata soarta mea, sentimentul este reciproc. Am fost un copil foarte iubit si inca sunt in familia MEA. Conteaza cine si cum te creste, restul sunt doar chestii genetice 😀

  25. cred ca as vrea sa-mi cunosc parintii biologici, chiar daca ei nu m-au cautat, pentru ca nu o fac pentru ei sau cautand dragoste, ci mai mult sa-mi cunosc radacinile, pentru mine intr-un cuvant

  26. Eu am aflat acum 5 luni ca sunt adoptat. A fost un soc puternic pentru mine, chiar daca am 31 de ani. A fost un soc dar stiam ca mama adoptiva nu ma iubeste si atunci in sufletul meu s-a produs acea durere enorma – constientizarea ca nu insemn nimic pentru nimeni si ca nimeni nu ma iubeste. As vrea din tot sufletul sa-mi gasesc tatal biologic, sa-l pot imbratisa si sa aud ce nu am auzit o viata intreaga: Baiatul meu!

Leave a Comment