Tag: wtf

8 tipuri de oameni enervanti pe care i-am intalnit in cluburile din Bucuresti

Din când în când, o dată, de două ori pe lună, uneori mai des, alteori mai rar, ne organizăm și noi să mergem în club să dănțuim nițel. Ne destresam, deja știm pe de rost toate melodiile din Club A, El Comandante Jr, El Dictador, Drunken Lords și alte cluburi din Centru Vechi. Sunt, de fapt, pretty much the same songs, pe care le auzim și la Stuff în Vama Veche de vreo 10 ani încoace. Dar până la urmă, ce contează? Sunt melodiile ale căror versuri le fredonăm perfect și după 5 pahare de Vodkă tonic așa că, scopul de a ne destresa prin dantuiala e aproape de fiecare dată atins.  

Cum nu ai cum să nu observi și pe ceilalți care se distrează alături de tine chiar dacă nu i-ai văzut niciodată, dar nah, când ne arhivăm 100 de persoane în 3 metri pătrați, e mai greu să nu observi comportamentul celor din jur,  am pus cap la cap, ajutată de prietenii mei, unii chiar mai vigilenți decât mine, tipologiile de oameni enervanți pe care i-am întâlnit noi în cluburile din Centrul Vechi al capitalei

Senzational! Click aici sa afli ce crima au comis 5 tineri din Ploiesti

summer_breeze_by_richardsim7

Pe fondul știrilor din ultima săptămână, unde nu mai poți respira nu de la căldura caniculară care s-a așternut ca o dovadă vie că vara 2015 este una intensă, ci de atât de mult senzațional, sufocant de multe știri despre Măruță, fata din Vaslui și o avalanșă de articole despre acest subiect, vă atașez un mesaj primit ieri dimineață de la una dintre prietenele mele dragi. Și pentru că de câțiva ani am dezvoltat o fobie pentru evenimentele despre care toți au sau ar trebui să aibă o părere. Nu mai contează cât de avizată e, ce argumente are, important e să debiteze ceva, orice despre subiect. Repulsie. Da, ăsta e cuvântul.

E in regula daca nu mai suntem prieteni

În mod normal nu aș mai aborda subiectul ăsta pentru că știu că fiecare are părerile lui legate de ceea ce înseamnă prietenie doar că ieri m-am confruntat cu o situație care m-a făcut puțin arici ceea ce, trebuie să mărturisesc, nu s-a mai întâmplat de ceva vreme. Am învățat să iau lucrurile așa cum sunt și să nu mă agit decât atunci când știu că situația sau persoana respectivă merită. Dacă nu, nu. Nu e tragedie, nu e capăt de lume și nu trebuie să fim prieteni cu toți pe care îi cunoaștem sau cu care am fost prieteni la un moment dat. Prietenia e genul ăla de relație care trebuie alimentată constant cu combustibil pentru a o menține vie. E ca într-o relație romantică, dacă nu faci mici gesturi cu care s-o întreții, în timp se erodează.  

Revenind la situația de ieri. O tipă s-a mutat acum un an și jumătate din Ploiești în București. Fix la un an după ce m-am mutat eu. În Ploiești fusesem colege și prietene bune, ieșeam des, ne spuneam chestii, ne cunoșteam și pe față și pe dos. După ce m-am mutat eu în București am înțeles că nu mai puteam ieși la fel de des, dar de comunicat comunicam la fel de des, că doar d-aia s-a inventat telefonul mobil, facebook-ul și alte tool-uri dedicate comunicării la distanță. 

Mama e cu Candy Crush, tata viseaza la aplicatii minune

De când cu Marea Virtualizare – cum îmi place mie să-i spun, și răspândirea retelelor de socializare, era practic imposibil ca părinții să nu năvălească și ei unde cei mai mulți dintre românii conectați la internet își petrec timpul: pe Facebook. Și așa m-am ales c-o mamă obsedată de Candy Crush și un tată dependent de aplicații pe mobil. S-a dus vremea când puteai da un check-în liniștit din cea mai ordinară bombă de club din București și te taguiai liniștit în poze cu două sticle de bere în mâini și-un shot de tequila în gură.

 

Știu, se pot pune setări de privacy dar chiar vrei să faci asta? Și-apoi nu știi cum din greșeală ai dat accept cererii de prietenie colegei de muncă a mamei și nu vrei să afle de noaptea de destrăbălare pe care ai avut-o în week-end, luni dimineață de la colega ei de birou.

Oamenii de la metrou care ma enerveaza

Mergând aproape zilnic cu metroul (exceptând weekend-urile când n-am chef să ies din casă) m-am lovit (uneori la propriu) de acei oameni pe care îți vine efectiv să îi plesnești sau, în cel mai fericit caz, să le zici vreo două vorbe dulci – cu ghilimelele de rigoare.

Ei bine, nu știu, poate că dimineața nu sunt nici eu cel mai bine-dispus om de pe Pământ, de fapt sunt chiar departe de a deborda bună dispoziție și optimism, și poate, doar poate, gradul meu de toleranță este undeva la nivel minim, așa că nu contest faptul că unele afirmații și caracterizări să fie puțin exagerate, dar asta nu le face să fie mai puțin adevărate, să ne înțelegem. 

Imbrâncitorii. Ăia de ies din metrou și aleargă ca bovinele pe scări fără să se mai uite în jur. Dacă nu ești pe fază ai ocazia să fii călcat în picioare la propriu. De obicei îi întâlnești la stația de metrou Unirii sau la cea de la Pipera.  

Pole huggers. Sunt ăia de îmbrățișează bara de susținere din metrou. Tu stai, te bălăngăni dintr-o parte în alta în mijlocul vagonului că, deh, n-ai de ce să te agăți că e unu sau una care îmbrățișează pătimaș bara.