Tag: oameni

8 tipuri de oameni enervanti pe care i-am intalnit in cluburile din Bucuresti

Din când în când, o dată, de două ori pe lună, uneori mai des, alteori mai rar, ne organizăm și noi să mergem în club să dănțuim nițel. Ne destresam, deja știm pe de rost toate melodiile din Club A, El Comandante Jr, El Dictador, Drunken Lords și alte cluburi din Centru Vechi. Sunt, de fapt, pretty much the same songs, pe care le auzim și la Stuff în Vama Veche de vreo 10 ani încoace. Dar până la urmă, ce contează? Sunt melodiile ale căror versuri le fredonăm perfect și după 5 pahare de Vodkă tonic așa că, scopul de a ne destresa prin dantuiala e aproape de fiecare dată atins.  

Cum nu ai cum să nu observi și pe ceilalți care se distrează alături de tine chiar dacă nu i-ai văzut niciodată, dar nah, când ne arhivăm 100 de persoane în 3 metri pătrați, e mai greu să nu observi comportamentul celor din jur,  am pus cap la cap, ajutată de prietenii mei, unii chiar mai vigilenți decât mine, tipologiile de oameni enervanți pe care i-am întâlnit noi în cluburile din Centrul Vechi al capitalei

Viata e un puzzle frumos colorat, dar noi traim mereu intr-o singura piesa

Ea e Ana, are 25 de ani. (Notă: Ana e un personaj fictiv din exemplificările de pe blog, mă ajută pe mine să fac poveștile mai atractive pentru voi, așadar orice asemănare cu Ana-autorea blogului adica eu- e pură întâmplătoare-sau nu 😀 ). 

Ana trăiește în fiecare zi într-un Astăzi pe care Ana îl cunoaște prea bine. În fiecare dimineață Ana iese la întâlnire cu Astăzi al ei și știe deja cum vor decurge lucrurile. Ea merge la job-ul ei part-time, e curator la o galerie de artă. După-amiază Ana merge la cursurile de masterat. A ales să studieze un master în psihologie pentru că Ana visează să devină într-o zi psiholog. Ana e mulțumită cu Astăzi al ei, însă știe că acest Astăzi nu e ACEL Astăzi pe care îl dorește ea. 

Nu a terminat încă masteratul, nu lucrează în domeniu și Ana nu are încă o relație romantică stabilă. Ana își dorește să emigreze din România, așa că nu își face prieteni noi în țară și abia dacă mai menține relațiile cu prietenii pe care îi are deja. 

Pentru că ea știe că relația ei cu Astăzi nu e The One, Ana nu e prezentă foarte mult. Ana se pregătește pentru un alt Astăzi pe care îl așteaptă cu nerăbdare, un alt Astăzi de la care are așteptări foarte mari. Ea este sigură că Astăzi care va urma va fi The One. Sau mai aproape de acel The One. 

Povestile de dincolo de ecranul telefonului mobil

Dimineață normală. Cu metroul până la birou merg fix 4 stații. De fiecare dată când mă urc, mă așez pe un scaun, de obicei primele de lângă ușă, să îmi pot rezema ușor capul de pereții metroului. Dacă te așezi la mijloc, e geamul și capul somnoros pică pe spate în gol, neavând un punct de sprijin. Din reflex scot telefonul mobil și verific mesajele pe Facebook, mail, Instagram. Încep și răspund la ele și apoi scrollez în sus și în jos wall-ul. Fac asta deși, cu 20 de minute în urmă, am mai făcut-o o dată, la cafeaua de dimineață.  

Dar e un reflex cu care m-am obișnuit, ca atunci când ajungi în casă, pe hol, și-ti dai încălțările jos. 

Nu se întâmplă nimic acolo, nimic extraordinar, ca de fiecare dată, aceleași poze de bună dimineața, aceleași statusuri, poze cu aceeași oameni, răsărituri, link-uri către știri. Dar eu, cu aceeași inerție, mișc buricul degetului în sus și în jos pe display-ul telefonului fără să fiu câtuși de puțin prezentă la ce se întâmplă în jur. De ce m-ar interesa? Scopul meu e să ajung la muncă și…atât. 

Azi dimineață însă în loc de geanta cu buzunar accesibil pentru telefon, am avut rucsacul cu echipamentul pentru sală. Am aruncat astfel telefonul mobil acolo și nu l-am mai scos. M-am urcat în metrou, m-am așezat la “locul meu” (preferat) și pentru prima dată privirea mea n-a mai fost țintuita de ecranul telefonului. M-am uitat în jur și am început să observ călătorii. 

Lângă mine un bărbat de peste 40 de ani, îmbrăcat la costum, vorbește la telefon prin casca bluetooth. Pe scaunul de vis-a-vis, o doamnă cu o sacoșă mare de la Mega plină de cumpărături analizează bonul de la casă și oftează adânc. Mă uit în sacoșă ei și observ pungi de cartofi, morcovi, ceapă și 2 caserole de carne.

Ce conteaza cel mai mult in viata

Când am deschis prima dată ochii, la câteva zile dupa ce m-au adus acasă ai mei părinți de la maternitate, am privit în sus, din brațele mamei, către cerul senin de mai văzut printre crengile unui nuc abia înfrunzit. Am zâmbit larg și atunci mama mi-a spus "O să fii cea mai fericită fată de pe Pământ!" Copilăria mea a fost, ca probabil pentru majoritatea, cea mai frumoasă perioadă din viața mea. A fost despre fantasme și jocuri, despre viața la țara și despre zilele lungi de vară în care infinitul era ușor de atins. A fost despre momentele când îmi imaginam cum o să fiu când o să fiu mare. Și despre ce mi-ar plăcea să fac.

La 7 ani mi-am dorit să fiu șofer de camion, să văd lumea, străzile, oamenii, de sus, să văd departe, în zare. Trei ani mai târziu mi-am dorit să fug cu circul, să devin acrobată și să merg în călătorii cu spectacole prin toată lumea. Să nu aparțin niciunui loc. Să fiu mereu altundeva, desprinsă de rădăcinile mele.

Apoi am văzut Sailor Moon și mi-am dorit să am superputeri și să ajut oamenii. Atunci am vrut cu ardoare să am puterea să dau timpul înapoi și tatăl prietenei mele cele mai bune de atunci să nu trebuiască s-o părăsească definitiv. Astfel mi-a încolțit ideea în minte că aș putea fi doctor. Din păcate însă chimia nu s-a prins de mine și am părasit cu regret acest gând.

Azi fericirea rasuna cel mai tare

În urmă cu 3 ani, ONU a stabilit ca în data de 20 martie să sărbătorim internațional fericirea.  În primul an de școală, când abia ne vedeam de băncile care păreau atât de înalte pentru noi, când ne legănam picioarele încercând să atingem podeaua cu vârful pantofilor, învățătoarea ne-a întrebat pe toți ce e fericirea. Pentru că în clasa I mulți nu știam încă să scriem și ni se părea că deținem cunoașterea absolută doar pentru că puteam să desenăm bastonașele și liniuțele corect, răspunsurile erau date verbal.

Când mi-a venit rândul, mi-am așezat frumos uniforma încercând să mă ridic din bancă și să stau frumos în picioare, am zâmbit larg și am zis din toată inima “Fericirea e atunci când ne vine să râdem și nu știm de ce!” Învățătoarea a râs atunci la răspunsul meu oarecum stângaci și i-am spus “Vedeți? Acum înseamnă că  sunteți fericită!” 

Au trecut 20 de ani de atunci și răspunsul meu nu s-a schimbat foarte mult. Am încercat să văd fericirea ca pe un ideal, ca pe o stare a minții, ca pe un sentiment. De fapt, fericirea nu e decât suma lucrurilor pentru care suntem recunoscători. Și suntem fericiți atunci când zâmbim fără un motiv. Când ne tresare inima doar pentru că suntem într-un anumit loc, fără să fie ceva special. Din nefericire, nu există o rețetă a fericirii pe care s-o urmăm toți pas cu pas, insa există oameni care sunt fericiți cu puțin și cei care oricât de bine le-ar fi, găsesc în toate un motiv de a nu-și manifesta starea de bine.