Tag: intrebari

Nu toate povestile au un final fericit

Zilele trecute m-am întâlnit cu un prieten să luăm împreună masa de prânz. Știți, el e genul ăla de om care e tot timpul vesel, are mereu o glumă bună în repertoriu, ce să mai, rar l-am văzut supărat. Luni însă se pregătea să meargă la un interviu pentru un job nou.

Am început să vorbim despre job-uri, viață, idealuri, și când mă așteptam să vină cu o glumă, să facă mișto pe seama mea și să-mi zică din nou “captivity of negativity” m-a lovit în vârful minții cu o replică de genul “Eu nici măcar deprimat nu mai sunt. Acum sunt doar resemnat că asta e viața și că mi-am pierdut motivația să incerc s-o fac mai buna.”

Am rămas puțin așa, în stand by, cumva încercam să-mi dau seama dacă glumește sau e serios. L-am inspectat cu atenție și am realizat că da, era serios, și că probabil fusese deprimat dar ascunsese asta atât de bine sub masca unei fericiri disimulate perfect, încât nici măcar eu despre care credeam că aș fi destul de intuitivă, nu am realizat asta. 

“Puiule”, tu cand te angajezi?

Probabil vi se pare o glumă proastă sau o situație excepțională, însă din păcate eu cunosc cel puțin 5 persoane care au schimbat prefixul (da, cu 3 nu cu 2) și care încă nu au un job. Adevărat, nu prieteni apropiați, ci mai degrabă cunoștințe sau foști colegi de facultate, dar da, credeți sau nu astfel de situații sunt frecvente. M-am tot gândit că poate nu au job pentru că au afacerea lor căreia își dedică timpul, sau că au un hobby care s-a transformat pe parcurs într-o sursă de venit sau că, doamne-ajută, or fi descoperit piatră filozofală și acum nu mai au nevoie să muncească pentru bani căci astfel de valori lumești nu le mai împlinesc existența.

 Dar nu, singurul real motiv pentru care aceștia stau încă pe spatele părinților e că … "nu au găsit de muncă". Da, și dau din umeri așa neștiutori, ca și cum ei au depus cele mai mari eforturi din lume să se angajeze și soarta le-a fost de-a dreptul potrivnică și nu au reușit sub nicio formă să găsească ceva. Stau și mă gândesc cum ar fi să fiu eu în locul părinților respectivi.

Este in regula doar cu citarea sursei a unui text de pe blog folosit oficial de catre Ministerul Educatiei?

Acum câteva zile bune am primit pe pagina de Facebook a blogului de la Ana Naghi următorul mesaj: 

Apoi am verificat și într-adevăr, textul meu a fost folosit pentru testarea națională la Limbă și Comunicare. Am găsit testul pe Hot News. Evident cu citarea sursei. (greșite, căci nu mai am blogul pe .com de mai bine de 3 ani, dar trecem peste). M-am bucurat, m-au amuzat teribil întrebările și interpretările pe care elevii trebuiau să le facă pornind de la articolul meu – mai exact o leapșă preluată la acea vreme de la Tomata, leapșă despre copilărie și m-am întrebat dacă vreunul dintre ei a ales să meargă cu mine o săptămână în vacanță. (citiți și voi cerintele și amuzați-va). 

Cu laptop-ul in bar?

Observ că numărul persoanelor care preferă să folosească barurile pe post de birou crește alarmant. Da, mă refer în special la cei care lucrează ca freelanceri sau au propria lor firmă. Am și eu câteva cunoștințe care atunci când ne întâlnim, ne spunem bună, ce mai faci și pasul următor e să își scoată laptop-ul din rucsac și să înceapă să lucreze. Moment în care ceilalți de la masă rămân straight face. Și ne uităm lung și evident cea mai puțin inteligentă mișcare pe care o facem e să ne scoatem telefoanele și să browsuim aplicațiile de socializare: Facebook, Twitter, Instagram. 

Și o dată la câteva zeci de minute să mai împărtășim ceva care ni se pare interesant și l-am văzut în feed. "Uiteee, ce pisicuță drăguță! Ia uite pe unde e X în concediu! Hahah, ce tare articolul de pe Times New Roman" și tot așa. Dar să revenim la de ce nu aș putea eu să lucrez în baruri/terase sau în alte locuri destinate exclusiv, din punctul meu de vedere, socializării. 

Gălăgia. Eu nu mă pot concentra decât dacă în jurul meu e liniște sau stau cu  muzică în căști, dar și așa destul de greu. Dacă vreau să fac ceva ca lumea trebuie să fiu într-un loc unde știu că nu e zgomot și nu aud conversațiile altora. 

Nu inteleg

…cum unii oameni pot fi atât de nepăsători când vine vorba de sănătatea lor. Colega unei prietene, 35 de ani, mamă a doi copii frumoși. Începe să aibe amețeli și grețuri și se duce la doctor. E trimisă la neurolog și apoi la RMN. După 2 săptămâni sosesc rezultatele și află că are o tumoră pe creier cu dimensiunea de 1cm.

Reacția mea ar fi fost: I`m going to dieeee!!! Și m-aș fi du să fac în continuare investigații. Măcar să știu.  

Reacția ei: nu mai investighez nimic. Mai bine să nu știu. Și dacă e să mor, măcar o să mor tânără. (?!) 

Înțeleg că există teamă, că există teroarea că s-ar putea să fie ceva grav, dar de aici până la a ignora complet e cale lungă. E datoria noastră să luptăm pentru viață, oricât de tristă și sfâșietoare ar fi ea uneori. Și nu, nu e ușor să te resemnezi. Resemnarea e cu mult mai amară și mai terifiantă decât lupta.