Tag: guest post

Sindromul subestimarii

Acum ceva timp scriam un articol pe acest blog în care afirmam că eu sunt o persoană extrovertită. Acest lucru îl știam de când aveam 9-10 ani și vedeam că unele persoane sunt mai cuminți, pe când eu vin de la școală cu 10-12 vânătăi în genunchi și mă mândresc cu asta. De-a lungul timpului mi-am dat seama că simplul fapt de a fi extrovertit nu înseamnă că trebuie să fiu în mijlocul oamenilor și al acțiunii și să ies afară în proporție de 100%; uneori este mai benefică izolarea. Așa că acum am ajuns la situația echilibrată în care aș putea lejer să stau chiar și două săptămâni fără contact uman, cu excepția părinților mei și a studenților cărora le predau.

Însă nu a fost tot timpul lapte și miere. Ideal ar fi ca să judecăm oamenii după comportament și personalitate. Dur mi-a fost șocul atunci când am descoperit în perioada liceului că uneori nu avem sau nu ni se dă nici măcar această șansă. Am descoperit acest fapt atunci când am observat că o parte dintre colegii de liceu din acea perioadă nu vroiau să-mi vorbească, deși nu ne spusesem mare lucru și nu le dădusem, din punctul meu de vedere, vreun motiv real să nu o facă.

Cedam locul din autobuz batranilor?

Am 29 de ani. Sunt tânăr. Un tânăr ca orice tânăr. Un tânăr ca orice tânăr și care folosește frecvent transportul în comun, pentru a merge la școală, pe la prieteni sau pur și simplu pentru a merge în centrul orașului, la o bere. La o bere ca orice altă bere. În decursul miilor de drumuri pe care le-am făcut fie cu autobuzul fie cu tramvaiul, cred că am văzut la față fiecare locuitor al orașului măcar o dată: bărbați, femei, copii, tineri și, mai ales, bătrâni.

Gândindu-mă la bătrâni, îmi aduc aminte de proverbul potrivit căruia Cine nu are bătrâni, să-și cumpere. Eu aș continua cu: Cine nu are bătrâni buni de cumpărat, să-și cumpere. Restul, să-i vândă. Pentru că unele persoane în vârstă pur și simplu nu se potrivesc cu ceea ce ar trebui să însemne o persoană bătrână, cu experiență, înțelepciune și trecută prin viață.

Când zic asta, mă refer la faptul că nu rareori mi se întâmplă să aud păreri negative la adresa generației tinere, generație din care fac și eu parte, pentru că vreun tânăr (mai ales adolescent) nu i-a oferit locul în autobuz unui bătrân sau unei bătrâne.

Campania electorala Lugera Government

În fiecare cuvânt există o fărâmă de tăcere, aşa cum în fiecare tăcere există o urmă a cuvântului spus. 

Vorba este un fir subţire care vibrează pe imensitatea tăcerii. În ciuda nerăbdării de a înţelege, de a nu lăsa nimic deoparte, la sfârşit omul se loveşte mereu de tăcere.

Într-o conversaţie, tăcerea este împlinirea cuvântului: când acesta din urmă iese de pe buzele locutorului şi se pierde în actul enunţării, el se transformă datorită atenţiei cu care este ascultat într-o semnificaţie anume pentru partener; acesta şi-o însuşeşte iar din ecoul ei ia naştere propriul său cuvânt. Când conversaţia ia sfârşit şi cei doi se despart, tăcerea care se aşterne este impregnată de reveria interioară, de ecoul vorbelor schimbate”.

Ce poți face atunci când nu mai faci… Facebook!

Acum ceva vreme scriam cum, după ziua mea, am renunțat la Facebook și rețele de socializare. Pentru toți cititorii acestui blog în general și pentru cei care au fost interesați de acel articol în special, vreau să continui relatarea evenimentelor post-Facebook, la circa o lună și jumătate de la deletuirea acestor conturi. Mai precis, ce a apărut în plus față de ce vă povesteam atunci.

Primul lucru pe care l-am observat a fost acela că, în afară de Ana, El Hombre și Geo, NIMENI, dar absolut NIMENI din cei circa trei sute de prieteni virtuali nu a observat faptul că am dispărut subit din listele lor de prieteni. Cei care nu mă suferă pot să concluzioneze că nu eram relevant în online, însă eu nu pot să nu observ (lipsa de) profunzime a prieteniilor de pe Facebook. Există o limită de 5000 de prieteni pe paginile personale (limită care dispare pe paginile de firmă), dar ceea ce nimeni nu menționează este faptul că este imposibil ca omul să aibă atâția prieteni reali.

Nu există timp pentru întreținerea atâtor relații și nici creierul uman nu e proiectat decât pentru 80-100 de persoane cu care are o relație, indiferent de natura acesteia. Drept probă, uitați-vă în agenda telefonică și numărați contactele cu care țineți legătura măcar destul de frecvent, indiferent că vreți să o țineți sau că sunteți nevoiți să o faceți. Așa că peste 99% dintre prieteniile de pe Facebook au fost pagubă în ciuperci.

Viața fără Facebook. Cum am renunțat la rețelele de socializare.

Am primit astazi un guest post interesant de la Bogdan Doicin, guest post pe care va invit sa-l parcurgeti integral. El povesteste cum e viata lui acum dupa ce a renuntat definitiv la toate retelele de socializare online cand a simtit ca devine dependent de ele. E un articol care ridica multe semne de intrebare (sau cel putin asa ar trebui) tuturor acelora (including me) care petrec mult prea mult timp socializand pe internet.

În ziua de astăzi, Social Media a devenit extrem de cunoscută și de utilizată printre noi încât Abraham Lincoln ar fi spus, dacă ar fi știut, că sunt trei lucruri de care nu putem scăpa: moartea, taxele și Social Media. Facebook-ul a explodat la noi în țară de puțin timp (eu știam de el de prin 2008) și, odată cu creșterea în popularitate a rețelei sociale a lui Mark, au apărut și altele care, mai mult sau mai puțin, reprezintă variații de Facebook și/sau Facebook nișat: Twitter-ul este echivalentul în 140 de caractere al actualizării status-ului de pe Wall, LinkedIn-ul este Facebook nișat pe zona profesională iar Youtube-ul îl poți forța să devină un hibrid între Facebook și blog prin celebrul video blog.