Prima experienta pe stadionul Cluj Arena

Am avut ocazia să vizitez mai serios Clujul acum aproape trei ani. În acea seară frumoasă de vineri, m-am îndrăgostit de la prima vedere de orașul ardelean. Deși formația mea de inginer mă obligă să găsesc un răspuns la toate problemele, această problemă va rămâne veșnic nerezolvată, precum zâmbetul misterios al lui Mona Lisa.Proabil pentru că nu vreau să o rezolv, probabil pentru că nu există o rezolvare, probabil pentru că e mai frumos așa.

Astă vară am revenit pentru o scurtă perioadă, după un drum cu mașina de circa 100 de km pe o termperatură din cockpit de 40-43 de grade. Am venit de pe A3, de pe o porțiune scurtă, semi-sălbatică, în care drumul plat se unduia cuminte printre dealuri, peisaj ce-mi aducea aminte de câteva planșe creionate realistic de către creatorii seriei Need for Speed.

Am găsit Cluj Arena, măreață și impunătoare precum statuia lui Matei Corvin, aflată la capătul unui parc răcoros, probabil de la Someșul care curgea lin prin preajmă, parc plin de copaci și care oferea cam orice, de la kürtőskalács la vattacukor. Atunci am înțeles pentru prima dată că, dincolo de oameni, tot amintirile, natura și fotbalul vor rămâne semper fidelis.


Geografic vorbind, Cluj Arena se afla în partea vestică a orașului, la capătul dinspre apus al parcului mai sus numit (nu mai știu cum se numește parcul, spre rușinea mea). Mergând pe o alee, văd în față un stand de vattacukor la care vinde o femeie pe la 50 de ani, durdulie și cu o privire blajină. În fața mea era o mamă cu doi copii. Unul dintre copii, care nu avea mai mult de 10 ani, smulge o bancnotă din mâna întinsă a femeii, alearga 5 pași până la stand, întinde cu putere banii către blajina vânzătoare și zice cu o voce timidă: egy vattacukor. Zâmbesc cu gura largă și merg mai departe. Cola mea (a 4-a pe ziua aceea...) mă aștepta la capătul aleei. Ca și Raiul.

Privit din afară, stadionul seamănă foarte bine cu Allianz Arena, numai că este mai mic. Ca și în cazul Ploieștiului, stadionul aparține Consiliului Local din Cluj. Spre deosebire de Ploiești, se pot organiza tururi ale stadionului.Imediat ce am aflat acest lucru, am intrat pe ușa mare de la tribuna I. Un angajat mă îndeamnă politicos: ”Desigur. Turul costă 7 lei. Mergeți acolo [îmi arată o altă ușă], plătiți și puteți începe”. Plătesc cei 7 lei unui băiat care, cred, nu avea mai mult de 25 de ani și care avea un puternic accent ardelenesc. Colega lui, atunci când află că sunt din Ploiești, mă întreabă despre stadionul din orașul meu. Probabil că m-aș fi îndrăgostit și de ea, dacă ne-am fi întâlnit în alte circumstanțe.
Urc cu băiatul, cu liftul, către zona presei. Lift silențios, masiv. Ca pentru VIP-uri. Băiatul vorbea la iPhone. Cred că era 4. Încheie repede discuția, căci avea treabă și își cere scuze față de mine. Zâmbesc politicos și îmi dau seama că nu m-a deranjat faptul că vorbea la iPhone în lift. Îi apreciez automat politețea.


Stadionul privit de la zona presei arată ca o scoică imensă, căreia i-au fost despărțite cochiliile și între care a fost plasat un teren de fotbal. Se vede perfect fiecare colțișor, fiecare detaliu. Ca bonus, se putea vedea în depărtare orașul, dacă te uitai la unghiul potrivit. ”Acest stadion are 30000 de locuri, a fost construit în aproape doi ani, la un preț total de….” începe să se audă discursul clasic, introductiv. L-am mai auzit și în Ghencea, așa că mă prefac a fi atent, dar mă concentrez asupra priveliștii.

Un mic regret mă încearcă. Acela că nu am dat la Facultatea de Jurnalism pentru ca să ajung să scriu sau să comentez de acolo un meci. S-ar fi văzut perfect dispunerile celor două echipe, extremele cum aleargă pe flancuri, încercând să se demarce pentru acea centrare perfectă sau cum mijlocașul central dă o pasă filtrantă á la Xavi către atacantul aflat pe linie cu apărătorii adverși

Coborâm cu liftul un nivel, timp în care fac schimb de impresii legat de acest stadion și de Cluj Arena. ”Stadionul nostru a fost realizat cheltuind cei mai puțini bani”. ”Da, dar Arena Națională e dublu cât acest stadion”, îi replic. Băiatul își face meseria și am impresia că îi place cu adevărat ce face.

Nivelul VIP se află sub masa presei. ”Scaunele sunt în întregime românești”, mi se spune. Românești și gri deschis. Dar culoarea nu contează, mai ales că stadionul nu aparține niciunui club. Mă așez pe unul dintre acestea. E mare, pufos și are mânerul dotat cu spațiu pentru băuturici. Nah, suntem la VIP. ”Scaune din-acestea avem și noi, însă la băncile de rezerve și în vestiare”. ”Sunt tot românești?” mă întreabă, curios. ”Din păcate nu știu. Tot ce știu este că sunt albastre și foarte asemănătoare cu acestea. Îmi place, însă, că și noi facem astfel de scaune”. Băiatul zâmbește mândru. Din zâmbetul lui deduc faptul că scaunele de pe Cluj Arena sunt fabricate undeva în Ardeal.

Cobor încă un nivel. De fapt două, până aproape de gazon. Scaunele gri au rămas, dar și-au pierdut puțin din pufoșenie și a dispărul locul pentru băuturi. Locul pentru mâini a rămas, însă. Aș fi vrut să am așa ceva și pe Ilie Oană. ”Pentru că stadionul aparține Consiliului Local, acesta poate fi închiriat spre folosință oricui dorește”. ”Da?”, întreb mirat. Continui: ”Dacă eu și cu câțiva prieteni ai mei dorim să închiriem gazonul pentru ca să jucăm fotbal, cât ne costă?” Răspunsul vine prompt: 

”Vă costă 6000 de lei. Aveți incluse vestiarele, dușurile și sala de masaj”. ”Wow… am nevoie de mulți prieteni pentru a juca aici”. ”Așa este”, mi se răspunde, ”dar aveți nevoie și de prieteni foarte rezistenți”. Și îmi arată gazonul. Chiar și așa, merită banii. Dacă ne adunăm 22 de persoane, plătim fiecare circa 300 de lei. Fair enough.
Coborâm pe pistă. Îl întreb dacă pot călca gazonul și el spune că da. ”Numai că se poate ca să fie noroi, căci numai de l-am udat”. Înseamnă că a fost o căldură foarte mare, căci gazonul era perfect. ”Pista [de atletism] este din tartan, este construită după ultima generație și, ca și gazonul, poate fi închiriată oricui dorește”. Curios de preț, întreb cât costă. Costă 7 lei, dar nu mai știu precis dacă pe oră sau pe zi. ”La prețul acesta, cum se face că pista e goală?”, întreb foarte curios. ”Pentru că e caniculă și lumea preferă prin parc, bănuiesc. După cum vedeți, pista nu e tocmai mică 400 de metri lungime”. Replic: ”Da, aveți dreptate. Însă la cum arată și la ce condiții sunt, dacă aș fi fost din Cluj, aș veni aici măcar săptămânal. Mai alerg, mai merg și așa mai departe.”

Spre ieșire, mă mai lovește curiozitatea. ”Mai am o întrebare: spuneți că oricine poate închiria stadionul, da?” ”Așa este”. ”Atunci”, întreb, ”dacă ar dori Petrolul să joace aici o etapă de campionat, cât ar costa-o?” Mi se răspunde prompt și amabil: ”7500 de euro cu toate facilitățile incluse”. Deci nu poate chiar orice echipă să joace aici.
Am ieșit din stadion după circa 30 de minute cu o impresie plăcută. Deși soarele se îndrepta spre apus, în acea zi toridă de august, parcă nu-mi venea să părăsesc locul. Era ireal de magnific.

Așa că mai iau o cola și mai dau târcoale. Parcul de distracții nu mă atrage. Într-un final, ies din zonă și o iau pe unul din drumurile care îl înconjoară și care merge paralel cu râul. Ajung la teatrul maghiar, unde aveau loc repetiții, și o voce feminină ieșea în evidență la fiecare 30 de secunde: Jó!, Énekelni hangosabban! și ceva aplauze. Mă îndrept spre statuia lui Matyus Rex și o fac la stânga spre locul unde eram cazați, pe cățărarea din Gruia.



Articol scris de Bogdan Doicin.

Related Post

2 Thoughts on Prima experienta pe stadionul Cluj Arena

  1. Foarte frumoasa descriere, pentru o clipa m-am intors pe Cluj Arena…ultima data am fost la Concertul Scorpions.
    Si nu cred c-am sa mai ajung acolo prea devreme

Leave a Comment