Povestile de dincolo de ecranul telefonului mobil

Dimineață normală. Cu metroul până la birou merg fix 4 stații. De fiecare dată când mă urc, mă așez pe un scaun, de obicei primele de lângă ușă, să îmi pot rezema ușor capul de pereții metroului. Dacă te așezi la mijloc, e geamul și capul somnoros pică pe spate în gol, neavând un punct de sprijin. Din reflex scot telefonul mobil și verific mesajele pe Facebook, mail, Instagram. Încep și răspund la ele și apoi scrollez în sus și în jos wall-ul. Fac asta deși, cu 20 de minute în urmă, am mai făcut-o o dată, la cafeaua de dimineață.  

Dar e un reflex cu care m-am obișnuit, ca atunci când ajungi în casă, pe hol, și-ti dai încălțările jos. 

Nu se întâmplă nimic acolo, nimic extraordinar, ca de fiecare dată, aceleași poze de bună dimineața, aceleași statusuri, poze cu aceeași oameni, răsărituri, link-uri către știri. Dar eu, cu aceeași inerție, mișc buricul degetului în sus și în jos pe display-ul telefonului fără să fiu câtuși de puțin prezentă la ce se întâmplă în jur. De ce m-ar interesa? Scopul meu e să ajung la muncă și…atât. 

Azi dimineață însă în loc de geanta cu buzunar accesibil pentru telefon, am avut rucsacul cu echipamentul pentru sală. Am aruncat astfel telefonul mobil acolo și nu l-am mai scos. M-am urcat în metrou, m-am așezat la “locul meu” (preferat) și pentru prima dată privirea mea n-a mai fost țintuita de ecranul telefonului. M-am uitat în jur și am început să observ călătorii. 

Lângă mine un bărbat de peste 40 de ani, îmbrăcat la costum, vorbește la telefon prin casca bluetooth. Pe scaunul de vis-a-vis, o doamnă cu o sacoșă mare de la Mega plină de cumpărături analizează bonul de la casă și oftează adânc. Mă uit în sacoșă ei și observ pungi de cartofi, morcovi, ceapă și 2 caserole de carne.

La Victoriei se urcă mai mulți călători. Metroul se aglomerează și lângă mine stau doi elevi care vorbesc despre încheierea mediilor semestriale. Apoi schimbă subiectul și își împărtășesc experiențele avute cu un joc pe calculator. În spatele lor e o tipă cu un rucsac de laptop în spate. E înaltă, pe tocuri, părul lung și negru. Își scoate din haină telefonul mobil și se chinuie să reușească să tasteze ceva. 

Îmi mut privirea către partea dreaptă. O doamnă cu doi copii încearcă să îi astâmpere căci micuții par a fi foarte agitați și nerăbdători. Unul dintre ei, să aibe vreo 5-6 ani ține în mână un trenuleț roșu și o întreabă pe doamnă dacă mai au mult până coboară. Calmă, le răspunde că mai sunt doar câteva stații.  

Mă ridic de pe scaun căci se apropie stația la care trebuie să cobor. În fața mea un domn în vârstă cu un pardesiu ponosit se sprijină cu mâinile tremurânde de bara de lângă ușă. Se întoarce politicos și mă întreabă dacă vreau să cobor. Îi zâmbesc și îi spun că da. Încearcă să se dea la o parte să îmi facă loc, metroul se oprește în stație, îi zâmbesc domnului și mă îndrept spre ieșire. 

Și acum n-o să urmeze o predică despre cum ar trebui să “ieșim din Matrix”, să ne exilăm puțin mintea din spațiul virtual, o să vă spun doar că oamenii sunt frumoși, sunt frumoși cu toate grijile lor, cu figurile lor uneori triste, alteori îngrijorate, cu zâmbetele lor optimiste, sunt superbi de-a întregul. Oamenii care respiră lângă noi și cu care dimineața călătorim împreună sau cu care împărțim aceeași stație de autobuz. Sunt acolo, cu toate bucuriile și tristețile lor, cu eșecuri și realizări, cu dezamăgiri și vise împlinite.

Nu trebuie decât să ne desprindem puțin de noi, să fim mai puțin lipiți de pereții minții noastre și să îi privim încercând să le ghicim poveștile. 

Bărbatul care vorbea la telefon la telefon de lângă mine.

Înalt, purta o cămașă veche și pe mână stângă verighetă. Vorbea încet la telefon aprobând și cerându-și constant scuze. Probabil îl sunase șeful să îi facă morală. Acasă are doi copii mici și o soție care după cel de-al doilea copil nu a mai reușit să își găsească serviciu așa că fortata de împrejurări a rămas acasă, full-time mom. Parea însă fericit, fericit că putea să își susțină familia chiar dacă în fiecare zi are constant parte de porția de “sefisme” și interminabile reproșuri. Vacanțele pentru el se întâmplă de două ori pe an câteva zile, vara și de Crăciun. Nu face mare lucru căci întreținerea celor doi copii îl împiedică să pună bani de-o parte. Cea mai mare dorință e ca de 8 Martie să-și invite soția la un restaurant modest pentru o cină romantică așa cum n-au mai avut de la primele întâlniri.

Doamnă cu sacoșa de cumpărături tocmai își primise pensia pe caz de boală.

E mică, foarte mică, așa că, de 2 ori pe săptămână face curat pe scara unui bloc din Ferentari pentru câteva zeci de lei în plus pe lună. Nu a fost vreodată căsătorită pentru că încă de tânără a avut grijă de mama ei grav bolnavă. La Supermarket merge o data pe lună și este probabil singura data când părăsește cartierul dezolant în care locuiește într-o garsonieră de 17mp cu chirie. Nu e tristă, deși adeseori am surprins-o oftând. Visează să vadă măcar o dată în viață marea, să se asigure că e așa cum a văzut-o în filme. Să asculte valurile, să-și ude picioarele obosite în valurile liniștite ale mării de august. 

Cei doi elevi care vorbesc despre note și jocuri pe calculator sunt prieteni de când se știu.

Părinții lor sunt prieteni de familie și dacă cineva i-ar întreba cum s-au cunoscut n-ar ști să spună exact pentru că au fost dintotdeauna acolo unul pentru celălalt. Ce nu știu ei însă e că părinții unuia dintre ei pregătesc actele de emigrare în Canada și vara care vine îi va prinde despărțiți. Nu se vor mai vedea vreodată, dar întotdeauna își vor aduce aminte unul de celălalt.
Nu sunt triști căci amândoi vor întâlni alți prieteni, vor lega alte relații și amândoi vor ajunge doi bărbați fericiți și realizați.  

Tipa înaltă, frumoasă, pe tocuri mult prea înalte decât aș îndrăzni eu să port chiar la cele mai fancy evenimente este hostess într-un club de noapte.

A venit în București dintr-un sătuc uitat din Moldova să studieze Arhitectura. În primul an de facultate însă a realizat că nu își poate permite să se întrețină singură, astfel că a acceptat un job într-un bar de noapte din București. Acolo a cunoscut mai mulți bărbați care plătesc pentru compania ei. Nu e tristă pentru că încă visează cum o să facă design-ul celui mai frumos hotel din București. Știe că e doar o etapă și că nu o să dureze mult. 

Doamna cu cei doi copii este bonă acestora.

Nu are familie și nu a avut vreodată. A crescut într-o casă de copii. Citește mult, îi plac poveștile de dragoste dar știe că pentru ea acum e prea târziu. Se bucură însă de compania micuților și îi iubește ca pe propriii ei copii. Nu este tristă căci știe că nu toți oamenii sunt binecuvântați cu șansa de a iubi și de a fi iubiți. E împăcată cu ceea ce este și se mulțumește văzându-i pe cei doi copii fericiți. Duminica, în ziua ei liberă, se plimbă prin Cișmigiu cu câte o carte în sacoșa, se aseaza din cand in cand pe cate o bancă mai retrasă și citește despre povești de iubire cu final fericit. E modul ei de a rămâne conectată la cel mai frumos sentiment uman, sentiment de care a fost privată încă de la naștere. 

Bătrânul de langa ușă, cel care mi-a zâmbit și mi-a făcut loc să cobor, e pensionar.

Soția lui a murit în urmă cu 10 ani și de atunci viața lui a fost doar despre a supraviețui. Copiii și nepoții îl vizitează de două ori pe an. În rest își petrece timpul singur și motivul pentru care călătorește cu metroul e ca să se simtă înconjurat de oameni, de viață, de povești, de suflete care vibrează în acordori line. Nu, nici el nu este trist pentru că a cunoscut iubirea, nu e trist pentru că a avut o căsnicie fericită, trei copii frumoși și amintiri pe care le poartă cu el în fiecare secundă. 

Da, fiecare om poartă în suflet cheia către povestea lui. Păcat că de cele mai multe ori noi rămânem captivi în poveștile noastre și uităm să le intersectăm cu ale celor din jur. E atât de frumos să vedem dincolo de oameni, să le intuim gândurile, să le ghicim destinele. Să fim mai mult decât simpli călători, să încercăm, măcar din când în când, să fim observatori, să fim atenți, să fim prezenți, să fim acolo în acel moment, să privim dincolo de poveștile noastre, și pentru câteva clipe să existam și în povestea care se întâmplă în fața noastră… Doar ca noi, am rămas prea orbi, prea surzi, prea inerți ca s-o mai simțim.

Related Post

One Thought on Povestile de dincolo de ecranul telefonului mobil

  1. Doamne, ce frumos ai scris. Știi, ti-ai schimbat puțin stilul. Ămi pari mai profunda.
    Să-ți spun un secret… public? Cred c-aș avea zile când mi-aș dori să fiu hostesa macar o noapte. Să fiu admirată, să beau, să dansez, să mă simt bine.
    Și mai cred că multe femei ar visa asta… tot secret.
    Mă duc să voluntariez? :)))

Leave a Comment