Copii fiind, pe strazi noi ne-alergam

Când eram mică îmi doream să zbor. Și îmi aduc aminte și acum de ziua când am stat 2 ore în soare, în grădină, cu brațele balansate pe orizontală, convinsă fiind că dacă nu mă dau bătută o să reușesc și eu să zbor. Nu înțelegeam de ce nu avem și noi aripi, ar fi fost frumos să putem zbura asemenea păsărilor.  Era în vremea când abia cunoșteam lumea și ascultam poveștile oamenilor mari fascinată fiind de complexitatea și minunăția lor. Nu mi-am dorit niciodată să fiu un adult, pentru că, în inocența copilăriei, realizam că n-o să mă încânte prea tare. Am încercat să păstrez viu copilul din mine și să-l hrănesc cu iluzii și visuri încă de pe atunci.

Știam că timpul e neiertător și că azi suntem copii și ne jucăm de-a v-ați ascunselea prin porumb și grădini și mâine vom rezolva ecuații binare și ne vom bate capul cu examene și admiteri, că mai târziu să ne frustrăm de societatea în care trăim și de posibilitățile limitate pe care aceasta le oferă. În vremea copilăriei scriam povești și poezii despre prietenie, amintiri și viață. Nu înțelegeam prea multe, dar simțeam cum clipele se scurg și perioada cea mai frumoasă a vieții se va fi terminat înainte ca eu să conștientizez asta.

Atunci erou acum doar un om cu tolba plină de vise

Pe atunci visam că voi fi un erou. Un erou care să salveze vieți și să fie amintit peste veacuri. Un erou care trăiește pentru a salva lumea și a readuce pace pe pământ. Nu știam că lumea e așa pentru că, în definitiv, asta e probabil cel mai bun punct în care ea ar putea ajunge. Nu inelegeam sisteme și valori, culturi și tradiții, dar pricepeam că oamenii se împart în două categorii: cei care acționează cu sufletul și cei care își ascultă rațiunea.

Copilăria mi-am petrecut-o undeva la țară, într-un sat din județul Prahova. Cât era ziua de lungă alergam pe străduțe și ulițe alături de partenerii de joacă. Nu știu cum e să copilărești la bloc, cei care au făcut asta spun că se jucau la fel de mult, însă eu tind să cred, poate dintr-un subiectivism inexplicabil, că cei care și-au petrecut copilăria la țară au fost mai fericiți. Dacă ar fi să caracterizez într-un singur cuvânt jocurile noastre aș alege fără să clipesc inventivitate. Sau poate dinamism. Vacanțele de vară de atunci păreau interminabile pentru că în fiecare zi inventam sau ne alegeam câte un joc nou care implica mult alergat de colo-colo de veneam acasă transpirați și scurși de toată energia. Și pentru că nu e nimic mai emoționant decât să-mi amintesc despre jocurile copilăriei, o să le menționez pe cele două care ne puneau cel mai tare mușchii la treabă și care ne făceau să alergăm până când ni se tăia suflarea și ne țineam cu mâinile de abdomene. Și care, trebuie să recunosc, se numărau printre preferatele mele. Bine, atunci când venea și băiatul drăguț pe care l-am simpatizat toată copilăria, preferam să ne jucăm “am căzut într-o fântână” sau “sticuluta cu otravă” ca să mai provoc puțin karma să ne pună în situația aia inocentă-stânjenitoare de a ne săruta pe obraz care-mi făcea obrajii să roșească mai ceva ca un măr copt

De-a hoții și vardiștii

Nu știu câți dintre voi știți acest joc, dar pentru noi era unul dintre cele mai isterice jocuri. Ne strângeam în jur de 10-12 copii pe stradă, ne scriam numele fiecăruia pe un bilețel, le împachetam frumos și aruncam într-un fes. De acolo cineva trăgea câte un bilețel și înainte să îl deschidă numea “hoț” sau “vardist”. Și așa ne împărțeam în hoți și vardiști. După ce fiecare își cunoștea rolul, hoții trebuiau să se ascundă de vardiștii care aveau misiunea de a-i găsi pe “răufăcători” Partea amuzantă era când hoții își dezbrăcau tricourile și și le înfășurau pe cap că să semene cu un fel de ninja-samurai care scoteau sunete de oameni ai triburilor puși pe luptă. Și nebunia începea! Hoții se ascundeau prin curțile vecinilor, prin grădini, copaci și pe unde mai nimereau. Aveau la dispoziție câteva minute să se împrăștie și să își găsească ascunzătoarea magică, după care vardiștii începeau să dea semnalul de “la ataaac!” și căutarea începea! Alergătura maximă de ambele părți, curți răscolite, oameni oripilați de urletele noastre, până când în final găseam hoții și rolurile se inversau. Și o luăm de la capăt. Era un joc mega epuizant iar la final picam lați de oboseală prin te miri ce șanț sau trântiți pe banca plasată în fața curții vreunui vecin.

Alergatea pe…tot felul

Culori, minciuni, cocoțatea. Tot așa, prin tragere la sorți, dar de data asta folosind celebra numărătoare care excludea pe cineva, ceea ce însemna că acel cineva nu va fi cel care aleargă, anume: “An tan te, dize mâne pe, dize mâne compane…an tan te” Și pe cineva pica ultimul “te”, era exclus. Evident ultimul care rămânea “ne-exclus” era cel care alerga pe cei care se împrăștiau în toate direcțiile și care, în funcție de tematica alergăturii, atunci când alergătorul se apropia spunea o culoare, o minciună (cea mai comună era că porcul zboară, sau găina are coadă de crocodil) și gata, era salvat. Dacă însă, alergătorul era mai agil și îl atingea pe cel care alerga înainte să se gândească la o culoare care nu a mai fost spusă sau la vreo minciunică inventivă, se considera ca fiind prins și ieșea din joc. Cred că cel mai amuzant și solicitant era atunci când se decidea să se joace alergatea pe cocoțatea. Să vezi atunci cum luam copacii și gardurile la rând pentru a fi mai sus decât alergătorul care “nu avea cum să te prindă”. Nu vă zic de câte ori mi-am rupt pantalonii, și de vreo 2 ori chiar piciorul, când am mers “extra mile” cu jocul și m-am cățărat în viteză într-un copac fără să observ cât de șubrede îi erau crengile. Și poc, m-am prăvălit în grădină printre mere căzute și frunze uscate. 

Bonus: Mersul pe bicicletă 

L-am descoperit de la o vârstă fragedă și m-am îndrăgostit de el. V-am povestit despre prima mea experiență pe bicicletă acum ceva timp pe blog și vreau să adaug că acest tip de mișcare se numără și astăzi printre preferatele mele. Pedalatul mă relaxează și dacă aș putea aș merge pe bicicletă în fiecare zi, însă din păcate am o teamă inexplicabilă de mașini, trafic și prefer să mă limitez la a mă plimba în week-end cu o bicicletă închiriată de la punctele special create pentru cei ca mine.  

Sportul meu cel de acum

Astăzi însă porția mea de mișcare mi-o iau cel mai adesea din mersul pe jos, plimbatul cu bicicleta prin Herăstrău și, recent, de 2 ori pe săptămână la kangoo jumps și aerobic. Mi-ar plăcea însă să se organizeze mai des mișcări în aer liber, maratoane, pentru că nicio oră de sport într-o sală de fitness nu poate fi comparată cu rezultatele unei ore în aer liber.

Prima data la Kangoo pentru mine a fost chiar săptămâna asta și, surprinzător, nu am niciun moment tragic-comic de împărtășit (de obicei sigur personalitatea mea neîndemânatică se ivea trandindu-mă în cele mai amuzante momente la podea) și pot să spun că mi-a plăcut super mult, nu este greu deloc și bonus, dacă exercițiile sunt făcute corect, nu te alegi nici cu năbădăioasa febră musculară. Eu mai am puțin de lucrat la partea asta, căci am reușit să fac puțină din fericire însă, nu la fel de tare ca după o oră de aerobic intensiv, deci tot e un mare plus.

Sa pastram viu copilul din noi

Și pentru că scriind acest articol mi-am amintit de acele timpuri îndepărtate ale anilor copilăriei mele, voi alerga cu sufletul către locurile care m-au făcut fericită, pe străzile neasfaltate unde îmi juleam genunchii învăţând să pedalez, pe pajiştea unde primul sărut a fost ca o poveste din cărţile cu zâne devenită realitate şi unde am conştientizat pentru prima dată că oricât ne-am dori să oprim timpul în loc, n-o să reuşim vreodată dar ce putem face e să păstrăm vii şi să ne reîntoarcem de fiecare dată în vremurile când grijile noastre erau ale altora şi când supărările cele mai mari erau atunci când eram pedepsiţi să stăm în casă şi să ne scriem temele.

Related Post

14 Thoughts on Copii fiind, pe strazi noi ne-alergam

  1. Cred ca e aproape un an de cand imi tot promit ca imi voi oferi placerea de a merge la kangoo jumps, macar pentru a vedea daca mai sunt in stare sa topai. Ba uit, ba gasesc altceva de facut… 🙂 Evenimentul acesta ar fi cea mai buna ocazie de a impusca mai multi iepuri deodata prin Brasov. 🙂

  2. Este funny cum joaca si miscarea merg mana in mana in copilarie ca mai tarziu sa uitam cat de distractive pot fi exercitiile fizice. Ajungem sa fim prea ocupati sa ne mai descoperim corpul si intinderile, sariturile, energia de care suntem in stare.

    Imi place sa vad ca in ultima vreme se tot organizeaza evenimente faine pentru trezirea adultului obosit si mai lenes din noi. Mai zambim si ne reamintim ca viata poate fi frumoasa daca vrem! 😀

    1. Si in plus miscarea chiar face bine, ea fiind benefica atat pentru minte cat si pentru trup. Si da, din pacate, asa cum bine spui si tu, ne lasam prinsi in rutina zilnica si uitam sa ne destindem, sa ne consumam energia altfel decat prin munca si stres.

  3. Kangoo! Ah, ma bucur ca ti-a placut! I love it. Pacat ca n-am timp, ca inainte eram minim doua (maxim patru) ore pe saptamana la sala pentru asta.

  4. Foarte interesant articolul si intr-adevar, miscarea face bine… As vrea sa putem face mai multa miscare si sa renuntam la sedentarism.

  5. Îmi place ideea asta cu ora de sport. Si imi place ca ai scris despre jocurile copilariei. Si eu ma jucam multe alte jocuri precum iepurii si vanatorii, pititea, bidoane, castelul, tara tara vrem ostasi si altele. Vai ce vremuri frumoase! Am avut o copilarie destul de misto.

Leave a Comment