Ce ne face sa fim noi? Dilemele identitatii

Cred că una dintre întrebările care ne-a trecut tuturor prin minte la un moment dat este aceea referitoare la noi înșine. Cine suntem noi? Ce ne face să fim noi. Eu sunt eu pentru că… și aici putem insera o mulțime de atribute care mi se aplică mie. Însă, aceste atribute nu sunt singulare. De exemplu dacă zic eu sunt Ana pentru că îmi place ciocolata albă, ascult depressive metal, mă uit la seriale coreene și îmi place toamna sunt într-adevăr lucruri care mă definesc pe mine dar, cu toate astea, nu sunt singura persoană căreia îi plac cele mai sus menționate, astfel că ar însemna că eu-ul meu = cu eu-ul tuturor persoanelor cărora le place ciocolata albă sau depressive metal sau care vizionează seriale coreene și tot așa. Așadar, putem conchide că eu nu sunt eu doar pentru că îmi plac toate acele lucruri. 

 Atunci ce mă face să fiu eu? 

Trupul? Ori de câte ori intru într-o încăpere unde persoanele m-au mai văzut cel puțin o dată, o să fiu recunoscută: Uite, a venit Ana! Deci faptul că intru eu, cu trăsăturile mele fizice, înălțime, culoarea părului, structura feței etc, etc, îi face pe ceilalți să mă identifice cu mine. Cu Ana. În momentul ăsta putem spune că identitatea mea e dată de modul în care arăt. 

Dar dacă, să presupunem că mă trezesc într-o dimineață și toate amintirile mele dispar, nu mai știu cine sunt, nu îmi mai amintesc numele meu, nu îmi recunosc familia, prietenii. Și nici papilele gustative nu se activează când cineva îmi întinde o ciocolată albă. Nici peisajele tomnatice derulate pe tabletă în acordurile melodiilor de la Diary of Dreams sau Saturnus nu îmi spun nimic. Pur și simplu tot ceea ce mă făcea să fiu eu, nu mai este. Desigur, corpul meu este identic, arăt exact ca în ziua precedentă când îmi aminteam tot despre mine. Așadar, în condițiile astea nu mai putem afirma că dacă fără amintirile și percepțiile mele aș fi intrat într-o încăpere unde oamenii de acolo mă cunoasteau, aș fi fost tot aceeași Ana cu care interacționaseră ei cu o zi în urmă. Deci nu trupul este ceea ce sunt eu. 

Dacă însă considerăm varianta inversată. A 3-a zi intru în camera cu prietenii mei și îi salut pe fiecare în parte, Hei prieteni, ce faceți? Ei se uită la mine și nu spun nimic, își văd în continuare de discuțiile lor. Eu insist și mă apropii de ei: Hei Gabi, Hei Bogdan, ce faceți? Ei se uită din ce în ce mai circumspect la mine și îmi spun să plec că ei nu mă cunosc. Și eu le zic, păi cum nu mă cunoașteți, sunt eu Ana… Liniște totală. După care o avalanșă de întrebări despre cum ne-am cunoscut, ce îmi place, ce muzică ascult etc. Eu răspund fără să clipesc la toate întrebările lor. Ei rămân din ce în ce mai surprinși pentru că știu tot ce știa Ana, am amintirile ei, peceptiile ei, dar arăt diferit. Sunt înaltă, blondă și cu picioare lungi (hei, one can dream, right?). Așadar, nu amintirile și percepțiile noastre despre lume sunt totul pentru a ne face să fim noi. Ana blondă cu picioare lungi nu e Ana deși se comportă ca ea și știe tot ce știa Ana.

Deci nu memoria și peceptiile ne fac să fim noi și nici atributele fizice. Atunci, am putea să spunem, păi…ele două împreună: memorie + trup = Ana. Dacă Ana arată ca Ana și îi place ce îi place Anei și are amintirile Anei, atunci Ana = Ana. Ce simplu ar fi să fie așa, dar, evident, nu e. Pentru că eu, Ana de la 30 de ani, nu mai arăt ca Ana de la 15, nu mai ascult black metal, nu mai port tricouri cu formații, nu mai merg la săli de net și atunci nu-mi plăcea ciocolata albă.  Dacă Ana de la 15 ani ar intra în camera unde sunt prietenii ei de azi și ar spune că ea e Ana, prietena lor, ar rămâne la fel de surprinși. Pentru că fie ei n-o știu pe Ana de la 15 ani și li s-ar părea ciudat s-o vadă așa și pentru că atitudinea ei și ceea ce îi place nu ar fi în acord cu Ana pe care o știu ei. 

În cazul ăsta mai putem afirma cu aceeași lejeritate că ce ne face să fim noi sunt amintirile, percepțiile și trupul nostru? Așa cum spunea și Heraclit, unul dintre cei mai recunoscuți filosofi presocratici, "Nimeni nu se scaldă de două ori în același râu, deoarece nici râul și nici omul nu mai sunt la fel". Astfel că, Ana de azi nu mai e Ana de ieri și evident nici cea de mâine. Identitatea se definește ca principiu și ca raport logic. Că principiu logic, înseamnă faptul că un lucru este ceea ce este, adică nu devine altceva, adică faptul că, în același timp și sub același raport, nu se schimbă. În același timp înseamnă că nu putem afirma simultan proprietăți contradictorii despre același lucru.

Adică nu se poate spune despre Ana că e și înaltă și blondă și micuță și roșcată. Concluzia este că suntem un rezultat perfect modificabil în timp dintre suma experiențelor noastre, a atributelor noastre fizice, a amintirilor și a percepțiilor noastre. Eu în prezent mă identific ca fiind diferită de ceea ce am fost și tot ce pot să sper este că fiecare moment al prezentului și al trecutului este definitoriu pentru ceea ce voi deveni.  Să avem deci grijă de prezentul nostru, de percepția noastră despre trecut, căci ele împreună vor defini identitatea noastră din viitor. 

Related Post

Leave a Comment