Category: Personale

Metode practice pentru a scapa de depresie

shutterstock_219112756

E vară și cald, mult prea cald după gusturile mele, e anotimpul care probabil mă deprimă cel mai mult dintre toate. Asta pentru că sunt una dintre puținele persoane care ar prefera două toamne pe an, o iarnă și-o primăvară blândă. Atât. Aș elimina fără să clipesc zilele toride de vară fără să simt nici măcar o urmă de regret. În Norvegia în perioada asta a anului, ziua e interminabilă…la propriu căci noaptea vine în reprize care durează o oră în decursul unei zile. Atât. Teoretic, acest lucru ar trebui să fie un prilej de bucurie având în vedere că iarna lucrurile se întâmplă viceversa și ai ocazia, dacă dormi mai mult decât e cazul, să nu vezi lumina zilei zile întregi. Ei bine, sezonul depresiilor și sinuciderilor se petrece fix în perioada asta a anului, când e ziua lungă și norvegienii au timp să facă lucruri. Asta pentru că atunci realizează ei mai bine cum stă treaba de fapt și cat de singuri sunt. Când au timp și lumină să facă lucruri și își dau seama că din nefericire nu prea au cu cine.  

Pentru mine soarele cel fierbinte e prilej de angoase si depresii

Cam așa sunt și eu doar că motivul la mine e căldura. Oricât de atipic ar suna, soarele puternic mă deprimă. În fiecare vară îmi zic că trebuie să merg la psiholog pentru că cele mai ascunse frici se intensifică și gândurile sumbre se desprind de subconștient făcându-și loc tot mai mult în modul în care văd lucrurile, în care interacționez cu ceilalți și tot așa. Ce e deranjant e că fără să îmi propun influențez negativ și pe cei din jur și asta e ceea ce m-a determinat cel mai mult să încerc să îmi dau un refresh la gânduri și să aprind flacăra pozitivă să facă măcar puțină lumină în gânduri.  

Cinci lucruri pe care le fac atunci cand nu ma vede nimeni

Sunt sigură că mulți dintre voi faceți diverse lucruri când nu e nimeni prin zonă. Fie că vă scălâmbati în oglindă să vedeți cât de "cute" sunteți, sau că încercați diverse tipuri de coafuri, sau pur și simplu tot felul de  mici "nebunii" pe care preferați să le țineți pentru voi. Azi, în timp ce călcam câteva tricouri mi-am zis că ar fi un moment bun să le împărtășesc cu voi pe unele dintre ele.  

1. Vorbesc singură. Și încă cât! Vă dați seama dacă nici orele petrecute la telefon seara după ce mă întorc de la birou, nu-mi sunt îndeajuns pentru a-mi face gura să tacă, cât debit pot să am! Încerc să țin aceste "conversații" cu voce tare pentru momentele când sunt acasă, dar recunosc că uneori îmi "scapă" și pe stradă câteva replici atunci când nu e nimeni în jur. Bine, sau aproape nimeni, căci îmi amintesc că o dată aveam o discuție în contradictoriu și câteva replici savuroase și întrebări retorice în stația de autobus.

La început nu era nimeni prin zonă, numai că în mijlocul disputei aprinse, nu am sesizat că deja se strânsese ceva lume prin jur și priveau ca la spectacol. Norocul meu e că aveam căștile în urechi cu muzica dată la minim, ceea ce, ar fi putut foarte bine însemna că vorbesc cu cineva la telefon, corect? Sau cel puțin așa am încercat să mă conving singură, în timp ce mă făceam tot mai mică, undeva într-un colț,  așteptând nerbdatoare autobusul. 

Nu mi-e frica de 30

Acum fix acum un an scriam articolul ăsta – despre cum viața nu e mai frumoasă la 30 de ani. Când nici nu împlinisem 29! Habar n-am unde mă grăbeam așa să trag concluzii. A trecut un an de atunci și încă nu am împlinit 30. Mai am o lună! Doar o lună.(si un pic) Acum parcă sunt mai linistita decât anul trecut când deja pusesem eticheta că la 30 de ani viața e oricum numai fun nu. Oh well, se pare că de fiecare dată când mă bat cu pumnii în piept că am avut cea mai strașnică epifanie, karma îmi trage o palmă să mă trezească “You know nothing, John Snow!”   

Adevărul e că anul trecut a fost ca și cum aș fi avut 16 ani din nou. Dacă asta a fost criza de 30 de ani, atunci nu pot decât să zic că aș vrea să fie la fel și cea de 40! Viața la 30 de ani nu e mai tristă, nu e mai anostă, nu înseamnă rigiditate și conformism. Nu e doar despre haine office și coafuri anoste, despre cinatul în restaurante de lux și despre muzică clasică. 30 de ani va fi fix așa cum sunt eu: ca o ploaie rece cu cer senin.  

Azi fericirea rasuna cel mai tare

În urmă cu 3 ani, ONU a stabilit ca în data de 20 martie să sărbătorim internațional fericirea.  În primul an de școală, când abia ne vedeam de băncile care păreau atât de înalte pentru noi, când ne legănam picioarele încercând să atingem podeaua cu vârful pantofilor, învățătoarea ne-a întrebat pe toți ce e fericirea. Pentru că în clasa I mulți nu știam încă să scriem și ni se părea că deținem cunoașterea absolută doar pentru că puteam să desenăm bastonașele și liniuțele corect, răspunsurile erau date verbal.

Când mi-a venit rândul, mi-am așezat frumos uniforma încercând să mă ridic din bancă și să stau frumos în picioare, am zâmbit larg și am zis din toată inima “Fericirea e atunci când ne vine să râdem și nu știm de ce!” Învățătoarea a râs atunci la răspunsul meu oarecum stângaci și i-am spus “Vedeți? Acum înseamnă că  sunteți fericită!” 

Au trecut 20 de ani de atunci și răspunsul meu nu s-a schimbat foarte mult. Am încercat să văd fericirea ca pe un ideal, ca pe o stare a minții, ca pe un sentiment. De fapt, fericirea nu e decât suma lucrurilor pentru care suntem recunoscători. Și suntem fericiți atunci când zâmbim fără un motiv. Când ne tresare inima doar pentru că suntem într-un anumit loc, fără să fie ceva special. Din nefericire, nu există o rețetă a fericirii pe care s-o urmăm toți pas cu pas, insa există oameni care sunt fericiți cu puțin și cei care oricât de bine le-ar fi, găsesc în toate un motiv de a nu-și manifesta starea de bine.  

Looking back. Cum eram eu in scoala

Nu știu despre voi, dar eu am avut dintotdeauna sindromul personalităților multiple, personalitate histrionică, paranoidă, schizoidă, ok, glumesc, evident. (sau nu, ha!) Am ajuns până la a-mi inventa diferite nume, nume cu care m-am prezentat ulterior oamenilor, ce să mai, the whole package. And yet, this is still ongoing, ca să zic așa. Astăzi o să vă povestesc puțin despre cum eram eu în cele 4 cicluri școlare: școala primară, gimnaziu, liceu și facultate. De unde până unde? Păi, recent mi-am făcut testul ăsta iar rezultatul a fost că în liceu eram Scene kid iar descrierea mi se cam potrivește, trebuie să recunosc. 😀 Așa că am zis să vă plimb puțin prin trecutul meu de elevă silitoare (da, sigur!) 

Scoala primara

Am urmat-o într-un sat unde am locuit până la vârsta de 11 ani. Așadar, primii 4 ani de școală i-am făcut acolo. Pe bicicletă. Școala fiind la câțiva kilometri de unde locuiam, singurul mijloc de transport în comun era bicicleta.  A fost frumos, nu mă pot plânge, am aflat lucruri noi despre mine, cum că n-am voce absolut deloc, fiind singura din clasă care nu fusese acceptată în corul școlii după ce profesorul era să leșine atunci când am început să cânt cu patos “Moș Crăciun cu plete dalbe”, că nu am talent la desen, neavând în niciun fel simțul proporțiilor, desenele mele fiind cele care nu erau niciodată expuse pe culoarele școlii.