Category: Personale

Nu, nu toti romanii sunt hoti de buzunare

Acum câteva luni stăteam de vorba cu o amică care în urmă cu un se angajase la comisia europeană din Bruxelles. Se înțelegea foarte bine cu colegii, ieșeau împreună în afară programului de muncă, se vizitau și făceau multe alte activități extra job. După câteva luni, în timpul unei ieșiri amica mea este întrebată de către un coleg ce mai fac prietenii ei din Polonia.

Ea rămâne puțin încurcată și răspunde fără să clipească că nu e din Polonia ci din România. Liniște totală…câteva secunde, un minut. Tăcerea a fost ruptă in cele din urmă de către un coleg care a întrebat-o: 

-Și atunci…de ce nu te îmbraci ca românii? De ce nu porți fustele lungi și …chestiile alea pe cap… 
  

Amica mea s-a uitat lung mirată pentru că pe moment nu înțelesese aluzia. Și-a dat seama ulterior la ce anume se referea colegul ei și a citit în privirile celorlalți solidaritatea cu întrebarea care-i făcuse inima țăndări. 

O altă prietenă s-a angajat de curând în Germania la o multinațională. În prima zi a fost întrebată de către colegi de unde e. A răspuns fără ezitare că e din România. Managerul ei a zâmbit ironic și a întrebat-o glumind dacă cumva a furat barca cu care a venit până în Germania. Continuând apoi cu…"Știi, așa cum fac mexicanii…".  

Povestile de dincolo de ecranul telefonului mobil

Dimineață normală. Cu metroul până la birou merg fix 4 stații. De fiecare dată când mă urc, mă așez pe un scaun, de obicei primele de lângă ușă, să îmi pot rezema ușor capul de pereții metroului. Dacă te așezi la mijloc, e geamul și capul somnoros pică pe spate în gol, neavând un punct de sprijin. Din reflex scot telefonul mobil și verific mesajele pe Facebook, mail, Instagram. Încep și răspund la ele și apoi scrollez în sus și în jos wall-ul. Fac asta deși, cu 20 de minute în urmă, am mai făcut-o o dată, la cafeaua de dimineață.  

Dar e un reflex cu care m-am obișnuit, ca atunci când ajungi în casă, pe hol, și-ti dai încălțările jos. 

Nu se întâmplă nimic acolo, nimic extraordinar, ca de fiecare dată, aceleași poze de bună dimineața, aceleași statusuri, poze cu aceeași oameni, răsărituri, link-uri către știri. Dar eu, cu aceeași inerție, mișc buricul degetului în sus și în jos pe display-ul telefonului fără să fiu câtuși de puțin prezentă la ce se întâmplă în jur. De ce m-ar interesa? Scopul meu e să ajung la muncă și…atât. 

Azi dimineață însă în loc de geanta cu buzunar accesibil pentru telefon, am avut rucsacul cu echipamentul pentru sală. Am aruncat astfel telefonul mobil acolo și nu l-am mai scos. M-am urcat în metrou, m-am așezat la “locul meu” (preferat) și pentru prima dată privirea mea n-a mai fost țintuita de ecranul telefonului. M-am uitat în jur și am început să observ călătorii. 

Lângă mine un bărbat de peste 40 de ani, îmbrăcat la costum, vorbește la telefon prin casca bluetooth. Pe scaunul de vis-a-vis, o doamnă cu o sacoșă mare de la Mega plină de cumpărături analizează bonul de la casă și oftează adânc. Mă uit în sacoșă ei și observ pungi de cartofi, morcovi, ceapă și 2 caserole de carne.

Aveti o inima foarte frumoasa

O zi de joi dimineață. O zi obișnuită. O zi care a început ca oricare alta. Doar că, înainte de a merge la birou, am fost la un control cardiologic la Regina Măria. Pentru cine nu știe deja, unii spun că aș suferi de ipohondrie, eu spun însă că better safe than sorry. Posibil că, fără să-mi dau seama, exagerez pe ici, pe colo, doar că dincolo de ceea ce pentru unii e o nebunie neînțeleasă cu care nu pot empatiza, pentru mine e o cauza a unei frici care își are rădăcinile în copilărie. Dar despre asta, într-o altă poveste. 

În timp ce medicul îmi observa cu atenție inima pe un ecran, eu auzeam zgmotele ei, erau ciudate, fără sens, ca o simfonie fără noimă, dar, până la urmă, așa funcționează ea, fără legi, fără reguli, inima se mișcă în acordurile ei, dansează in ritmuri doar de ea înțelese. 

Tăcerea însă a fost întreruptă de medicul care mi-a spus: 

-Aveți o inimă foarte frumoasă.. să aveți grijă s-o faceți și fericită. 

Cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată în prag de Sfânt al Iubirii. I-am zâmbit și am așteptat până la final când, în completarea complimentului a venit și diagnosticul mult-așteptat: 

Ce ne face sa fim noi? Dilemele identitatii

Cred că una dintre întrebările care ne-a trecut tuturor prin minte la un moment dat este aceea referitoare la noi înșine. Cine suntem noi? Ce ne face să fim noi. Eu sunt eu pentru că… și aici putem insera o mulțime de atribute care mi se aplică mie. Însă, aceste atribute nu sunt singulare. De exemplu dacă zic eu sunt Ana pentru că îmi place ciocolata albă, ascult depressive metal, mă uit la seriale coreene și îmi place toamna sunt într-adevăr lucruri care mă definesc pe mine dar, cu toate astea, nu sunt singura persoană căreia îi plac cele mai sus menționate, astfel că ar însemna că eu-ul meu = cu eu-ul tuturor persoanelor cărora le place ciocolata albă sau depressive metal sau care vizionează seriale coreene și tot așa. Așadar, putem conchide că eu nu sunt eu doar pentru că îmi plac toate acele lucruri. 

 Atunci ce mă face să fiu eu? 

Trupul? Ori de câte ori intru într-o încăpere unde persoanele m-au mai văzut cel puțin o dată, o să fiu recunoscută: Uite, a venit Ana! Deci faptul că intru eu, cu trăsăturile mele fizice, înălțime, culoarea părului, structura feței etc, etc, îi face pe ceilalți să mă identifice cu mine. Cu Ana. În momentul ăsta putem spune că identitatea mea e dată de modul în care arăt. 

Cat timp mai avem de fapt? Pe ultima suta de metri

Timpul este probabil unul dintre cei mai importanți factori atunci când ne organizăm activitățile și le prioritizam. Am timp, poate mâine, lasă că n-au intrat zilele în sac, o să merg acolo dar nu acum, ne vedem noi într-un viitor apropiat, sunt doar câteva dintre scuzele pe care ni le invocăm pentru că, în mintea noastră, încă avem timp. O să fac o analiză personalizată  pentru a vedea cât timp mai avem de fapt.
Eu am 30 de ani. Ținând cont de media de viață și de factorii externi și de alimentație și activitățile fizice, ok, nu mă mai gândesc că deja scade, să spunem că ajung să traiaesc până la venerabila vârstă de 80 de ani. Asta înseamnă că mi-au mai rămas 50. 

Anotimpul meu preferat este toamna.

Asta înseamnă că mai am de trăit 50 de toamne, în cazul fericit în care rămân în România sau mă mut într-o țară tot cu climă temperată. 50 de toamne. O toamnă are 3 luni. Adică 150 de luni de toamnă sau 4500 de zile.
Dacă împărțim zilele la jumătate că de fapt 12h pe zi e lumină, restul noapte, deci nu mă pot bucura de peisajul cromatic decât maxim 12h/zi.Nu mai sună atât de optimist, așa-i? În cazul anotimpului preferat lucrurile stau mai bine totuși față de lucrurile care îmi fac plăcere și pe care îmi doresc să le fac.